La inceput, nu intelegeam de ce. Nu intelegeam de ce patul trebuie sa fie atat de gol, de ce camera atat de amenintatoare, de ce viitorul atat de pustiu, de ce ochii mei cei mai iubiti atat de rai, de ce vinovatia mai grea ca inima, de ce noaptea mai intunecata ca iadul, dar stiam ca asta o sa fie viata mea o perioada de timp de acum incolo. Nu intelegeam cum as putea eu sa merg mai departe. Fara el. Nu am aflat decat ca trebuie. Fara sa am un incotro.
Mi-a promis ca o sa-mi fie mai bine fara el. Nici la inceput si nici la sfarsit... nu imi era deloc mai bine. Ma loveam mereu de amintiri prin casa, ma impiedicam de sosete care nu mai existau si raspundeam cu ploi si lacrimi unor zambete si curcubee imaginare. Vedeam trupul familiar cum trage din tigara si mijeste incet ochii. Cand nervii se colorau si ajungeau in obraji, vedeam acelasi trup cum se lasa in hohote pe spate, incercand hoteste sa ma impace. Venea momentul cand vedeam ca de fapt el nu mai era acolo. Era momentul de realitate in care trupul se strangea la unison cu sufletul.
Imi era greu, insuportabil, ma chinuiam, imi simteam obrajii plesniti de vant, de foc si de gheata. Pe rand, ma treceau toate caldurile pamantului. Cu schimbul, ma luau toate frigurile aceluiasi pamant. La un moment dat ma temeam ca o sa ma transform in piatra. Nu-mi gaseam chip si inima si glas si putere sa ma exteriorizez.. "ACUM? Dar care-i rostul? Cum poti tu cand eu niciodata nu as fi putut?''
Strain de mine alfabetul parasirii. Nu intelegeam cum poate o stupida incapatanare si o ratacire de moment sa ma desparta de o fericire eterna. Nu vedeam eroismul lui, nici nu-i puteam citi buchiselile. Nu intelegeam de ce imi spune ca pleaca si de ce nu trebuie sa-l astept sa se intoarca. Nu intelegeam de ce el care m-a invatat iubirea nu mai are subit timp sa o cunoasca. Sau rabdare ca sa ma dezvete de ea. Nu ma imaginam intreaga fara partea mea de jumatate, nu ma imaginam dezradacinata, despuiata, ramasa cu atat de putin in mine, mintind o lume intreaga ca hainele mele de doliu imi vin bine. Dar asa m-am plimbat in lume. Asa mi-am plimbat durerea prin metrou, printre masini, printre colegii de birou, asa am depus-o in munca. Si imi era rusine de atata nenoroc si de faptul ca aripile se lipisera de pamant.
Lupta cu toti cei din jurul tau este de fapt lupta cu tine insati. Iubirea este o iluzie. Simteam mirosul de cafea in fiecare dimineata si pupilele mi se deschideau instinctiv. Zambeam gales amintirii. Am acceptat nenatural si nefiresc ca si cum nu-mi statea in putere sa fac altceva. Nici nu puteam. N-am priceput ce ar trebui sa fac cu mine de acum incolo. In ce sa mai cred. In ce sa nu mai cred.
N-am inteles cam pe unde sa pitesc amintirile astea pacatoase ca sa nu ma imbratiseze seara cand ajung acasa, n-am stiu cui sa le dau mai departe prin imbratisarea mea, cum sa nu ma dezobisnuiesc, cum sa plec, cum sa tac, cum sa ascult, cum sa nu insist, cum sa nu plang, cum sa nu fiu slaba, cum sa nu regret. Cum sa accept ca de buna voie ai ales ca niciodata, dar niciodata sa nu mai treci prin viata mea? Daca as fi putut, trebuia sa-ti multumesc. Odata si odata, valul de pe ochi trebuia sa cada.
Apoi a inceput sa-mi fie din ce in ce mai bine. Nu ma regaseam nici in amorteala, nici in munca, nici in prieteni, dar imi era bine doar in amorteala, doar in munca, doar alaturi de prieteni. Dar nici atunci nu intelegeam de ce. Apoi a venit o alta iubire de care ma ascundeam in amintirile cu tine. A venit ca o atingere cu mana rece cand iti frige fruntea. Iti juri ca nu ai nevoie de ea, dar face atat de bine cand pune nectar pe rana. Si o accepti, apoi o vrei, o iubesti mai mult decat pe palma care ti-a infierbantat obrajii.
Ma uit si azi cu ochi grei vazand fericire si durere ca prin vis. Vad mana care imi intinde un adio. Vad ochi care imi promit ca de acum incolo o sa aflu ce-i uitarea. Azi prind alta mana. Iubesc alti ochi. Din cand in cand mi-e frica sa nu plang. Daca o sa bata vantul? Daca si acum o sa se stinga? Si vreau, dar tot nu pot sa inteleg. Cum. Cand. De ce. Nici acum! Ceea ce a fost atunci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu